Tragedia mortalității atât de extinse în contextul pandemic actual ar fi trebuit, mai degrabă decât să dezgroape energii nebănuite în adâncirea unor falii sociale și așa brutale, să așeze o lupă obiectivă asupra situației sănătății și serviciilor conexe acesteia  în România.

Nu suntem în măsură și nu ne-am propus această analiză, deși intuiții elementare nu pot indica decât un dezastru insuficient știut dacă nu trebuie să treci pragul spitalelor.

Și ceea ce mai ascund infiorătoarele cifre privind decesele zilnice din această perioadă, este mortalitatea provocată indirect de blocarea ATI, de disfuncționalitățile procedurale girate de politici ale unei logici mai degrabă electorale, dacă nu complet superficiale. Și mai ales, decesele provocate de 30 de ani de nepăsare acută.

O campanie ce rulează zilele acestea indică sec faptul că în ultimul an au fost identificate cu 40% mai puține cazuri de cancer, din cauza resurselor insuficiente, direcționate majoritatea în gestionarea pandemiei.

În România  mor anual 60.000 de persoane de cancer, și, deloc surprinzător, România este, din nou, una dintre cele mai afectate țări la nivel european, cu circa 140 de decese zilnice cauzate de cancer. Creșterea cazurilor de cancer este de peste 100% în ultimii 10 ani.

2020 a fost nu doar anul luptei cu virusul, ci și anul în care cancerul a luat cele mai multe vieți în România, iar 2021 pare să fie gata să-l depășească.

Ironic, dacă nu ar fi atât de trist, abia în 2021 a fost constituit un grup de lucru împotriva cancerului în România, iar asta pentru că U.E. solicită un circuit complet în abordarea luptei împotriva cancerului. Activitatea grupului este, deocamdată, ca și inexistentă, membrii cei mai vizibili având mai degrabă ieșiri de natură politică.

România nu a avut niciodată un plan național de luptă împotriva cancerului, un registru al cancerului, instrumente primare banale în orice stat european care se respectă.

Și este dificil ca limbajul să nu devină unul vitriolant pentru oricine scrie despre aceste teme.